joi, 31 mai 2012

O Zi in Paradis

Un copil visa intr-o zi ca va fi exact ca tatal lui. Visa ca va munci in fiecare zi si se va intoarce seara la familia lui, isi va saruta sotia, isi va imbratisa copiii si apoi va cina cu ei, in fiecare seara. Nu visa la bogatii sau alte valori desarte. Nu isi dorea mai mult decat avea nevoie si nu spera la mai mult decat liniste si fericire. Iar cu aceste ganduri pleca linistit, zambind, la joaca, alaturi de alti copii ca el. Era o zi in paradis.
Un adolescent visa intr-o zi ca va fi exact ca artistul lui preferat. Visa ca va canta pe toate scenele lumii si va cunoaste pe toata lumea, ca va fi aplaudat si aclamat, ca va avea multi bani, multe masini si multe case si ca toate femeile vor vrea sa fie iubitele lui. Nu visa la familie sau alte sentimente desarte. Nu isi dorea sa munceasca toata viata ca sa poata trai de pe o zi pe alta si spera sa aiba mai mult decat oricine. Iar cu aceste ganduri pleca bucuros, razand, la concert, alaturi de alti adolescenti ca el. Era o alta zi in paradis.
Un tanar visa intr-o zi ca va fi exact ca modelul lui. Visa ca avea multi bani, o casa cat un palat si o sotie mult mai tanara si mai frumoasa decat el. Nu visa la copii sau alte valori imateriale. Nu isi dorea sa stea toata viata alaturi de o singura femeie, crescand unul sau mai multi copii, muncind pentru ei ca un sclav. Nu isi dorea sa se trezeasca in fiecare zi imbatranind langa o femeie de care oricum s-ar fi plictisit si nu spera sa aiba parte de ajutor din partea copiilor la batranete. Iar cu aceste ganduri pleca inversunat, frematand, la munca, alaturi de alti tineri ca el. Era o alta zi in paradis.
Un domn trecut de prima tinerete visa intr-o zi ca va fi exact ca vecinul lui. Visa ca se va plimba in vacante in jurul lumii si ca va seduce tinerele pentru a-l insoti, ca va merge oriunde ar dori cu masini scumpe si ca se va distra la fel ca in tinerete. Nu visa la nepoti sau alte activitati inutile. Nu isi dorea sa devina un batran senil care isi asteapta familia in vizita si spera sa aiba putere si bani sa faca tot ce isi dorea. Iar cu aceste ganduri pleca increzator, visand, la bar, alaturi de alti domni ca el. Era o alta zi in paradis.
Un om batran visa intr-o zi ca va fi exact ca in tinerete. Visa ca se va opera si va fi din nou frumos si atragator si ca va cuceri din nou femeile asa cum facea in tinerete. Nu visa la o batranete linistita sau alte prostii. Nu isi dorea sa se trezeasca singur si bolnav in casa lui imensa si spera sa gaseasca ajutorul potrivit pentru a-si implini visul. Iar cu aceste ganduri pleca grabit, tremurand, la clubul seniorilor, alaturi de alti oameni batrani ca el. Era o alta zi in paradis.
Un muribund visa pe patul de moarte ca si-ar fi urmat visul din copilarie. Visa ca ar fi fost ca tatal lui, alaturi de familia lui, fara alte persoane, fara prea multi bani, masini, case, calatorii si femei. Nu visa ca va ajunge in rai sau alte rasplate. Nu isi dorea sa moara si nu spera decat la sansa de a incepe totul din nou, stiind tot ce stia atunci. Iar cu aceste ganduri pleca trist, lacrimand, in lumea cealalta, alaturi de alti pacatosi ca el. Fusese doar o alta zi in paradis...

marți, 29 mai 2012

Parfum Prafuit

Cine esti tu, fiinta? Te cunosc, dar totusi esti o straina. Ai ochii luminosi, dar plini de intunericul misterului. Ai parul galben ca lamaia, dar lung ca o toamna plumburie ce te acopera ca un covor de frunze. Ai chipul palid ca soarele iernii, dar un zambet mai cald decat cea mai torida vara. Ai buzele dulci ca mierea, dar otravite cu cel mai mortal venin. Si gura ta... gura ta poate sopti cele mai tainice secrete, dar poate striga cele mai amarnice iluzii.
Ai aparut in viata mea de nicaieri, ca un vant jucaus de primavara. Te-ai instalat repede, aducand cu tine rasul tau ascutit precum chitaitul soarecilor si povestea ta de catifea in care m-am imbracat si eu, pentru un timp. Mi-ai daruit timpul ca pe o coala de hartie, iar cu mana ta am scris impreuna ganduri si idei. M-ai facut sa ma tem de ce citeam apoi, in singuratatea gandurilor mele, dar tot tu m-ai linistit promitandu-mi ca nu se va sterge ceva vreodata. M-ai aruncat in aer si mi-ai prins in spate aripile iubirii, o iubire care a ars prea repede si m-a lasat sa ma prabusesc, confuz. Iar atunci mi-ai zis ca asa era menit sa fie si ai disparut intre norii uitarii.
Cine sunt eu, fiinta? M-ai cunoscut tu pe mine? Dar nici eu nu ma cunosc. Am inima franta in mii de bucati, dar astept ca tu sa le aduni si sa le pui la loc. Am ochii larg inchisi pentru ca trebuie sa te vad, dar astept ca tu sa ii deschizi si sa imi spui ca ai sosit. Am sufletul pustiu si rece, dar astept ca tu sa il umpli si sa imi aduci vara dupa toata ploaia regretelor mele. Am gandurile imprastiate si lipsite de sens, dar astept ca tu sa le chemi si sa le arati directia in care sa se indrepte. Si tot ce vreau este sa fii tu, fiinta.
Cine suntem noi, fiinta? Existam? Dar nici nu stiu daca e doar un vis. Sopteste-mi la ureche visele tale cele mai tainice si lasa-ma sa zbor cu ele. Striga-mi ca ma iubesti asa cum nu ai mai iubit pe nimeni si lasa-ma sa te iubesc si eu. Strange-ma in brate cu toata forta ta si zdrobeste-mi singuratatea odata pentru totdeauna. Spune-mi ca nu visez si promite-mi ca nu imi vei mai face nici o promisiune. Sterge-mi toate amintirile si lasa-ne sa ne daruim altele in loc. Scrie-mi o poveste in care sa fim personajele principale si apoi priveste-ti visul implinit. Stiu ca ma vei minti oricum, asa cum ai mai facut-o, dar nu ma supar. Sunt gol ca soaptele tale de iubire risipite in vant, dar lasa-ma sa ma imbrac in parfumul tau prafuit...

luni, 28 mai 2012

Triumful Esecului

In religie, filosofie, cultura sau etica se vorbeste mereu despre conflictul vesnic dintre Bine si Rau. Fie ca este vorba de lupta intre divinitate si anticrist, fie ca este vorba de iubirea care se lupta cu toate obstacolele pe care le intampina, exista intotdeauna un concept general acceptat care combate un concept general respins. Dar toleranta exista si de o parte, si de alta, bazandu-se ori pe principii, ori pe interese.
Religia sustine existenta divinitatii si a opusului ei. Divinitatea este cea care creeaza si intretine, opusul ei distruge si dezbina. Conflictul dintre cele doua se manifesta atat in planul suprareal, intre reprezentanti ai celor doua tabere, cat si in planul laic, intre oameni si chiar in sinea lor, prin ratiune sau constiinta. Apare astfel un conflict intre varietate si libertate. In timp ce fiecare este liber sa creada sau nu intr-o religie, unii sustinatori sau practicanti ai religiilor incearca sa ii convinga si pe altii sa se alature cauzei lor, uneori prin forta. Altii incearca sa convinga lumea ca anumite religii sunt nocive si trebuie eliminate total, cu orice pret. Astfel, religia, desi este general acceptata ca un concept pozitiv, al binelui, starneste extrem de multe conflicte si abuzuri care nu demonstreaza toleranta pe care o promoveaza in special religiile crestine.
Scriitorul Joseph Conrad sustinea in nuvela sa „Inima Intunericului” ca toti oamenii au un rau interior. Aceasta nuvela ilustra dualitatea naturii umane. Personajul principal, Charlie Marlow, sustine ca Londra era candva unul dintre locurile intunecate de pe Pamant, referindu-se la perioada in care arhipelagul britanic era locuit de barbarii ce aveau sa fie ulterior cuceriti de catre romani. Marlow aminteste de perioada in care el si alti navigatori belgieni cucereau popoarele primitive ale Africii. Este cunoscut faptul ca in epoca victoriana, Africa era supra-numita „Continentul Intunecat”, avand multe conotatii negative ce se rasfrangeau asupra indigenilor care cunosteau lumina prin prisma civilizatiei. Insa intunericul se ascundea, in viziunea lui Marlow, chiar si sub aspectul celor mai civilizati oameni. Asta il facuse sa deteste navigatorii belgieni alaturi de care lucra si sa se apropie de indigenii africani. Atat colonistii englezi, cat si cei belgieni erau vazuti nu cu mult peste oamenii primitivi deoarece abuzau de indigeni. Astfel, nu se duce o lupta intre bine si rau ca in cazul religiei, ci intre lumina civilizatiei si intunericul barbarismului, dar nu este un conflict care se desfasoara intre oameni, ci in sufletele lor.
Astfel de exemple de conflicte sunt multe in literatura, dar exista doua exemple radicale in Biblie. Primul este exemplul cetatilor Sodoma si Gomora, distruse de catre Dumnezeu pentru starea decadenta in care se aflau. Al doilea este insa un exemplu mult mai tragic, cel al Potopului care ar fi inundat Pamantul. Astfel, Creatorul isi distrugea creatia, fiind nemultumit de felul in care aceasta creatie progresa. Totusi, Dumnezeu l-ar fi ales pe Noe sa salveze cate o pereche din fiecare specie de animale si odata cu ele, si familia lui destul de numeroasa. In acest scop, Noe ar fi fost sfatuit sa construiasca o arca, un vas maritim de dimensiuni vaste cu care sa navigheze peste apele revarsate. Dar asta nu exclude contradictia imensa dintre principiile pe care se bazase Creatorul si faptul ca El insusi isi distrugea creatia, fara ajutorul anticristului.
Acest potop ar fi avut loc in urma cu foarte mult timp inaintea erei noastre, astfel ca un asemenea efort ar fi fost imposibil. Nimeni nu ar fi putut explora tot globul pamantesc pentru a captura cate o pereche din fiecare specie de animale si cu atat mai mult nu ar fi putut construi o structura care sa le acomodeze pe toate si sa reziste intemperiilor. Intemperii care sunt si ele neverosimile, deoarece se presupune ca potopul ar fi durat un an de zile, timp in care ar fi plouat in continuu pe pamant. O astfel de cantitate de apa revarsata ar fi lipsit de undeva si astfel, chiar daca ar fi plouat, apa s-ar fi intors la locul ei, de acolo de unde plecase. Iar pentru a naviga la inaltimi care depaseau varfurile muntilor, acel vas ar fi trebuit dotat cu un sistem de mentinere a presiunii aerului, deoarece aerul se rarefieaza odata cu cresterea altitudinii.
Cu toate acestea, exista un sambure de adevar in acest exemplu al Potopului. Oamenii de stiinta au descoperit ca in urma cu cateva mii de ani, oamenii din Epoca de Piatra se ocupau cu pescuitul si vanatoarea. Erau vanatori-culegatori si depindeau de teritoriile in care gaseau hrana. La un moment dat in timp, a existat o topire masiva a ghetarilor de pe continentul nord-american, topire care a dus la o revarsare imensa de ape, lasand in urma Marile Lacuri, dar totodata si un nivel crescut al oceanelor cu cativa centimetri in decursul unui deceniu. Aceasta crestere pare neglijabila, insa ea a insemnat, de fapt, disparitia unor portiuni imense de uscat pe care oamenii isi desfasurau diversele activitati. Iar toate civilizatiile preistoriei au pastrat aceasta amintire mult timp, ajungand pana la populatiile indoeuropene de dinaintea erei noastre. Astfel, sumerienii, asirienii, babilonienii si israelienii au legende asemanatoare despre un potop catastrofal si eroi care i-ar fi supravietuit, ducand mai departe civilizatia lor.
Daca Potopul a fost vina Creatorului sau a fost pur si simplu un cataclism, nu poate sti nimeni exact. Cert este insa ca civilizatia umana a supravietuit si se afla intr-un stadiu cel putin asemanator: si acum exista atei, si acum exista oameni care comit tot felul de fapte catalogate ca imorale sau inacceptabile, si acum raul exista, intr-o forma sau alta. Asadar, oricare ar fi fost scopul lui, Potopul a fost un esec. La fel ca si Cruciadele, Jihadul si alte razboaie asa-zis „sfinte” care nu fac altceva decat sa creeze repulsie fata de cei care le starnesc sau le castiga.
Toate acestea sunt doar batalii in marele razboi dintre Bine si Rau. Si chiar daca impresia generala este ca Binele castiga si umanitatea supravietuieste, realitatea este ca umanitatea se pierde. Calitatea de a fi „uman” nu mai este caracteristica principala a oamenilor intr-o lume in care supravietuirea depinde de gradul de adaptare si cunoastere a naturii umane. Iar natura umana este in esenta, duala. Dar una dintre jumatati predomina intotdeauna deoarece oamenilor le este imposibil sa mentina un echilibru total. Vor fi intotdeauna atrasi de extreme, chiar daca se vor imparti intre ele.
Daca Binele exista si cei care il aleg vor fi rasplatiti prin viata vesnica in utopia Raiului, ce se intampla cu cei care aleg Raul si anarhia si carora li se prezice osanda vesnica in tragedia Iadului, dar carora li se promite puterea de a se comporta la fel in slujba anticristului? Anarhistii par unii dintre cei mai fericiti oameni si multi dintre ei sfarsesc cu zambetul pe buze, sfidand autoritatea si in ultima clipa a vietii lor. Asta in vreme ce oamenii considerati buni sunt dintre cei mai umili si incercati de viata. Insa aceste calitati sunt relative pentru ca fiecare poate avea impresia ca el este bun si cel din fata lui este rau. Asadar, castiga Binele cu adevarat de fiecare data? Sau Raul doar lasa impresia ca Binele castiga pentru a putea lucra in continuare, prin sine sau prin oameni?

duminică, 27 mai 2012

Valori si Non-valori

In Evul Mediu, omenirea a inceput sa cunoasca progresul prin stiinta si arta. Societatea civila se baza pe principii si legi. Stapanul absolut era entitatea divina, iar conducatorul societatii avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai. Acest proces continua in ciuda unor mari erori si atrocitati comise de-a lungul timpului.
Pe campul de lupta, pe foile de observatii, pe blocurile din marmura sau pe panza de pe sevalet, oamenii si-au expus si sustinut ideile despre viata si moarte, despre fiinta si nefiinta, despre permis si interzis, despre religie si laic, despre putere si libertate. S-au folosit de ceea ce era cunoscut deja sau au emis teorii noi care sa le confirme noile cunostinte dobandite. Au invatat ca Pamantul nu este centrul Universului si ca Dumnezeul unora este dusmanul altora. Au invatat ca libertatea vine cu pretul puterii, iar puterea este necesara pentru a stapani libertatea. Insa oamenii nu pot fi stapaniti.
Fie ca este vorba despre arta, stiinta, religie sau cultura unei natiuni, oamenii sunt cei care aleg ce cred, ce stiu si ce doresc sa faca in viata. Unii devin artisti, altii devin cercetatori, altii devin religiosi, altii devin simpli muncitori iar unii devin pur si simplu rebeli. Acestia din urma nu au nici un principiu. Ignora in mod deliberat legile societatii civile pe care o detesta si ar distruge-o daca ar fi posibil. Iar daca nu sunt anarhisti, dispretuiesc oamenii in sine si incearca sa ii extermine, fie ca este vorba de rasism sau pur si simplu ura profunda fata de natura umana. Natura umana care, de multe ori, este necunoscuta oamenilor.
In copilarie, oamenii nu au constiinta de sine. Depind de ceilalti pentru a se putea forma si a se dezvolta. Nu se autoanalizeaza si sunt incapabili de a lua decizii rationale. Primesc suport moral din partea celor care ii au in grija si astfel se obisnuiesc cu figuri si modele de comportament din jurul lor. Astfel, oamenii nu se pot raporta la ei insisi pentru mai mult decat nevoi primare.
In adolescenta, oamenii incep sa devina constienti de sine. Chiar daca inca depind de cei din jurul lor, incearca sa se rupa de aceasta dependenta si sa aiba cat mai multa libertate de decizie. In unele cazuri, perioada adolescentei este cea mai tumultoasa: oamenii devin rebeli, dezvolta vicii si dependente, renega figurile autoritare din viata lor cum ar fi parintii si in general, totul este un conflict intre ei si lumea care ii inconjoara. Unii aleg calea lor proprie, altii urmeaza caile celor din jur, deja testate, pentru ca par mai bune, iar unii aleg sa se izoleze si sa nu mai aiba contact cu mediul inconjurator. Suportul pe care il primesc nu mai este doar moral, educatia incepe sa joace un rol important in viata lor. Cei care esueaza in examinari au tendinta sa respinga educatia ca pe o forma de abuz a autoritatii, insa ceilalti o privesc ca pe o parghie catre viitoarea cariera pe care doresc sa o urmeze.
La varsta maturitatii, majoritatea oamenilor lasa in urma zbuciumul adolescentei. Uita de conflictele cu autoritatile si de viciile si dependentele lor. Isi aleg o cariera pe care sa o urmeze si incep sa se gandeasca serios la siguranta si stabilitate, atat financiare, cat si morale. Multi dintre ei sfarsesc prin a forma o familie impreuna cu alti oameni care gandesc asemeni lor. Dar exista si cazuri izolate in care cariera devine unicul scop in viata, iar statutul social, care depinde de starea materiala, este singurul statut pentru care ei aleg sa munceasca. Sau pur si simplu apare un conflict intre cariera, care consuma mult din timpul oamenilor si familie, care nu este la fel de importanta pentru toti.
Principiile acestea atat de diferite nu sunt unice sau izolate. Oamenii se pot imparti pe categorii sociale si, cu mici exceptii ale celor care doresc sa acceada la un rang mai inalt, fiecare categorie sociala are principii asemanatoare pentru majoritatea membrilor ei. Asta deoarece preocuparea majora a oamenilor este perceptia celorlalti asupra lor si uneori, perceptia lor despre sine. Astfel ca ei modifica totul de la interior la exterior pentru a fi in ton cu mediul inconjurator si oamenii pe care simt nevoia sa ii impresioneze.
Rebelii sunt cei care aleg sa ignore toate principiile si valorile societatii din care fac parte. Lor nu le pasa de cum sunt perceputi, ci doar de perceptia lor asupra mediului inconjurator. Perceptie pe care doresc sa o schimbe – contrar asteptarilor – de la exterior la interior, incepand prin modificarea aspectelor care le displac, chiar daca asta presupune incalcarea legilor sau principiilor celorlalti. Din punctul lor de vedere, acele legi si principii sunt gresite, insa din punctul celorlalti de vedere, atitudinea si conduita rebelilor sunt gresite.
Atunci cand gresesc, oamenii pot fi pedepsiti. Dar au ocazia sa invete din greseli. Daca o fac sau nu, este alegerea lor. Se spune ca a gresi este uman, dar a persevera in greseala este diavolesc. De altfel, religia sustine ca greselile oamenilor vor fi pedepsite dupa moarte intr-un stadiu infinit de chinuri si suferinta numit „iad”. Exista oameni care considera ca pot alege o cale lipsita de greseli care sa ii duca in locul opus numit „rai”. Dar cei mai multi oameni gresesc, cu sau fara intentie, cu sau fara constiinta faptului ca au gresit. Astfel, nerespectand principiile religiei, se presupune ca vor sfarsi in iad pentru totdeauna. Nerespectand legile si principiile unei societati, oamenii pot fi pedepsiti prin detentie pe o perioada limitata pana la toata viata sau chiar pedeapsa capitala, moartea.
Asadar, indiferent ca oamenii aleg sa respecte familia sau cariera, religia sau stiinta, societatea sau propriile convingeri, cineva, undeva, poate considera ca au gresit. Poate considera ca anumite actiuni ale lor au fost detrimentul altor oameni si poate considera ca astfel de fapte trebuie pedepsite. Si in vreme ce unii se supun celorlalti din nevoia de a avea o imagine cat mai buna despre sine, altii nu se supun nimanui pentru ca nu recunosc nici o autoritate. Se poate spune ca cei mai multi oameni ajung in iad. Dar intrebarea este: oamenii merg in iad sau merg prin iad?

vineri, 18 mai 2012

Sunt Doar Atat

Inca o zi ploioasa de insemnat in calendar. De fapt, indecisa. Printre perioadele de soare si ploaie aproape ca se intrezarea zambetul ei desprins din curcubeu. Dar curcubeul acela a devenit monocrom si s-a stins. Odata cu el au plecat si soarele, si ploile... si zilele, si noptile... si visele, si imbratisarile... au ramas doar intrebari, regrete, amintiri... nimic util unui suflet prins in capcana iubirii iluzorii.
Ea plecase din viata lui de ceva timp. Si ii luase si soarele, si ploile, si zilele, si noptile... ii ramanea doar sa viseze zilele si sa o caute noptile... dar intr-un plan ireal, confuz, cumva paralel cu realitatea, pentru ca in acel plan ea inca il astepta zambind, intinsa pe jumatatea de pat pe care o privea goala, trist, in fiecare dimineata. Asa isi dadea seama ca visele lui erau doar vise. Si ce vise avea! Se alergau impreuna, oboseau si se asezau imbratisati pe iarba verde ca smaraldul. Se intreceau si se urmareau, iar premiul era intotdeauna o sarutare patimasa, menita parca sa ii contopeasca si sa le uneasca sufletele pe vecie.
Si pentru o vreme, chiar asa paruse, ca vor fi uniti mereu. Pana cand... pana cand ea s-a desprins asemeni unei raze de soare buclucase care isi face loc printre norii plumburii. Nori care au ramas in urma ei. Pe ei nu ii luase cu ea. Oare de ce? Totul ar fi fost atat de simplu daca in urma ei ar fi ramas soarele. Dar ea fusese ca o zi calda de vara care se termina cu o furtuna. Si cine stie cat avea de gand sa dureze acea furtuna... Totul paleste...
Dar lui nu ii pasa. Astepta soarele, alerga dupa el pe campii vaste acoperite de ceata si fum, un fum inecacios care il facea sa se sufoce. Dar mergea mai departe cu capul sus, caci trebuia sa caute acel petec dint-un nor prin care soarele sa razbata. In acea unica raza si-ar fi pus toate sperantele, chiar daca in clipa urmatoare ea s-ar fi stins in bataia ploii. Era tot ce putea obtine pentru ca avea impresia ca nu merita mai mult. Tot ce putea gandi el in acele momente era „sunt doar atat de bun”... dar oare era, daca ea il parasise?

Sentimente Ignorante

Spatiul si timpul cu tot ce cuprind ele par inutile omului insingurat. Se instraineaza de ele pentru ca ii par la fel de pustii precum viata fara persoana pentru care nutreste sentimente. Detesta acele nulitati aparente asa cum se detesta pe sine pentru incapabilitatea de a pastra acea persoana aproape, acolo unde considera ca ii este locul. Dar in lipsa ei, omul este doar aproape de nimic. Vidul cosmic nu ar putea echivala sentimentul acela. Si nici o caldura nu il poate strabate.
Oamenii sunt puternici ca fiinte de sine statatoare. Ba chiar destul de independenti. Se desprind de natura, de religie, de cei din jur, de tot ce pot si aleg calea lor sau o cale deja testata, dar pe care o urmeaza in felul lor. Isi confirma identitatea sau se adapteaza pretentiilor celor din jur. Iar cei din jur devin cu atat mai importanti atunci cand apar sentimente pentru ei.
Atunci oamenii nu mai sunt nici puternici, nici independenti. Pe masura ce sentimentele cresc in intensitate, ei devin supusii lor. Se creeaza o dependenta narcotica care elimina ratiunea lor si lasa loc doar persoanei care face obiectul dependentei. Aceasta este asezata pe un piedestal unde este venerata, adorata si ridicata la un rang pe care –de multe ori – nu il merita.
Dar oamenii ar face orice pentru acea persoana, pentru binele si fericirea ei, astfel ca devin slabi (desi sunt puternici prin sentimentele lor) si toate eforturile lor se indreapta intr-o directie care – chiar daca este gresita – pare unica directie catre fericirea suprema generata de acea situatie. Situatie care se poate stopa brusc cand persoana pentru care oamenii investesc toate acele sentimente, eforturi si resurse se simte sufocata sau pur si simplu considera ca are nevoie de altceva. Si atunci apare o problema majora: oamenii, obisnuiti cu noua dependenta, uita sa mai fie puternici si sa mai traiasca pe cont propriu. In schimb, primesc o senzatie de respingere, de refuz, de esec personal, de antipatie fata de sine si de lamentare cu privire la situatia in care se afla: aceea de a nu fi capabili sa pastreze langa ei persoana pentru care nutresc sentimente.
Eliminand ratiunea, sentimentele ii lasa pe oameni incapabili sa gestioneze logic situatiile in care sunt pusi in orice moment al unei relatii. Astfel, unii nu observa ca de fapt au o imagine gresita despre partener si prefera sa considere ca partenerul s-a schimbat in decursul timpului. Iar atunci cand acest lucru chiar se intampla, nu se pot adapta la noua personalitate, dar nici nu pot discuta deschis despre asta. De altfel, comunicarea este extrem de dificila in cazurile de acest gen. In primul rand, oamenii au grija ca ceea ce au de comunicat sa nu raneasca partenerul in vreun fel. Apoi, au grija ca ceea ce au de comunicat sa nu creeze o impresie gresita despre ei insisi ori sentimentele lor. Si daca totusi au ceva de comunicat, prefera sa amane cat mai mult momentul comunicarii, asteptand momentul optim, care – de cele mai multe ori – refuza sa apara. Apare cand totul se termina, dar sub forma de regret, caci e prea tarziu.
Evident, nu toti oamenii simt la fel, sentimentele si felul in care se manifesta sau exprima difera in functie de fiecare individ. Poate ca de aici apar si incompatibilitatile care, ulterior, conduc la sfarsitul relatiilor dintre ei. Asta daca exista relatii intre ei, pentru ca de multe ori sentimentele apar doar la una dintre persoane, cealalalta ramanand indiferenta.
Iar echivalentul pe care il poate oferi acelor sentimente este asa-zisa prietenie, o conditie sau stare care nu poate fi alterata, desi – de cele mai multe ori – tocmai aceasta „oferta” o distruge de-a dreptul. Persoana care simte este ofensata de refuz si inegalitatea sentimentelor, astfel ca alege sa renunte total la persoana care nu ii impartaseste sentimentele. Daca aceasta este cea mai buna cale sau nu, nu se poate decide. Continuand, s-ar chinui cu o dependenta inutila, din care nu poate obtine nimic. Ar fi dureros ca, ulterior, sa afle ca persoana cealalta are sentimente pentru o alta persoana. Dar este poate la fel de dureros sa renunte la persoana aceea, tocmai pentru ca are anumite sentimente pentru ea.
Se poate spune ca sentimentele oamenilor nu se conformeaza unui anumit tipar. Dar se pare ca in absenta lor sau a persoanelor ce fac obiectul lor, lucrurile stau altfel. Depresii, regrete, melancolie, antipatii si multe altele iau locul tuturor activitatilor si obiectelor care pana atunci le aduceau o oarecare satisfactie oamenilor. Desigur, aceasta situatie este valabila doar in cazul celor care inca simt ceva pentru o persoana. Pentru persoanele care nu simt, evident, totul ramane absolut la fel, se inlocuieste doar persoana care isi declara sentimentele pentru ele. Refuzul este usor de oferit, dar greu de acceptat. Argumente pot exista in ambele tabere, dar cel mai important este intotdeauna inegalitatea dintre doua persoane: una simte, cealalta nu. Astfel, persoana care simte ceva are cel mai mult de suferit, in vreme ce persoana care nu simte va suferi, in cel mai rau caz, o lipsa temporara. Si ce se intampla atunci cand cei care simt inceteaza, la randul lor, sa mai simta?

joi, 17 mai 2012

Constante Incidentale

Se spune ca timpul este masura tuturor lucrurilor. Este singurul care este constant, inalterabil, ireversibil si continuu. Toate evenimentele pot fi plasate intr-un anumit punct pe axa timpului si toate evenimentele, fiintele, obiectele si corpurile au o durata de existenta exprimata in timp. Aceasta durata este insa relativa, in functie de observator.
Fizicianul Albert Einstein a stabilit prin Teoria Relativitatii ca timpul si distantele unui eveniment difera pentru doi observatori distincti, desi se supun acelorlasi legi fizice, iar prezenta de masa si energie conduce la o deformare a spatiului numita curbura, care poate influenta traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii. In fizica, aceasta se traduce simplu prin faptul ca doua evenimente ce par simultane unui observator pot aparea in momente diferite unui observator care se deplaseaza in raport cu primul. Obiectele in miscare apar mai grele pe traiectoria lor, in vreme ce timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate in miscare. In viata de zi cu zi insa, distantele si timpul difera pentru toti observatorii, dar pot fi si egale. De exemplu, timpul poate pare accelerat atunci cand oamenii se grabesc, dar poate pare si incetinit atunci cand ei asteapta. Distantele pot pare mai mari atunci cand oamenii se deplaseaza pentru un timp indelungat sau pot pare mai mici atunci cand pentru ei conteaza doar destinatia finala.
Filosoful Henri Bergson sustinea ca timpul este o durata. Cand cineva incearca sa masoare un moment, acel moment este deja trecut, astfel ca se masoara o linie fixa, imobila, pe cand timpul este mobil si incomplet. Astfel, pentru individ timpul se poate accelera sau incetini, desi in fizica el ramane constant. In lucrarea sa „Introducere in Metafizica”, Bergson oferea exemplul a doua mosoare: unul care se desfasoara si unul care se infasoara. Cel care se desfasoara este asemuit vietii unui om, care se desfasoara continuu catre capatul ei.  Cel care se infasoara este asemuit memoriei omului, care acumuleaza cunostinte si amintiri continuu pe masura ce acel om traieste. Pentru Bergson, memoria era constiinta. Doua momente nu puteau fi egale pentru ca al doilea continea deja memoria primului. Asadar, durata era eterogena.
Timpul poate defini alte cantitati precum viteza. Iar viteza luminii in vid este viteza limita pentru obiecte si informatii. Dar ei i se atribuie o anumita cantitate de miscare ce poate fi – conform teoriei relativitatii – influentata de curbura spatiului. Astfel, desi exista filosofi si oameni de stiinta care sustin ca nu se poate calatori in timp, exista persoane care cred posibila calatoria in timp prin dilatarea timpului (deformarea curburei), exprimata de teoria relativitatii, mai ales prin depasirea vitezei luminii. Si chiar daca este sau nu posibila calatoria in timp, ea ar genera multe probleme de cauzalitate. Cineva ar putea ajunge in trecut si ar putea altera cursul istoriei modificand anumite evenimente sau ar putea ajunge in viitor si ar putea altera prezentul la intoarcere aducand cu el reziduuri sub forma unor obiecte inca nedescoperite. Se presupune ca astfel de modificari nu ar fi totusi permise, posibil datorita liberului arbitru.
Liberul arbitru este capabilitatea unor agenti sau indivizi de a lua decizii dincolo de orice constrangere. Aceasta presupune ca un eveniment se va intampla indiferent de obstacolele intampinate, contrazicand teoria  determinismului care sustine ca in avand in vedere circumstantele este intotdeauna posibil un singur eveniment, cel care – de altfel – se si intampla.
Filosoful Arthur Schopenhauer, bazandu-se pe lucrarile filosofului Immanuel Kant, sustinea in lucrarea „Despre Libertatea Vointei” ca „poti face ce vrei, dar in orice moment dat al vietii tale poti voi un singur anumit lucru si absolut nimic peste acela”. Considera ca oamenii, vazuti ca obiecte fenomenale, nu au liberul arbitru din punctul de vedere al observatorului, dar ca obiecte ce exista dincolo de aparitiile in fata observatorului, oamenii sunt liberul arbitru. Immanuel Kant considera ca liberul arbitru poate exista doar dincolo de timp si spatiu. Insa Henri Bergson sustinea ca liberul arbitru poate exista intr-o durata in care se afla timpul. Cum duratele se pot masura doar transformate intr-o forma imobila, spatiala, ele deveneau succesiuni de de fragmente diferite, dar nimic din interiorul unei durate nu putea fi cauza altei componente a acelei durate. Astfel determinismul era imposibil si nimic nu era cauzat de ceva anterior, idee care contrazice multe dintre evenimentele istorice si stiinta in general. O lege a fizicii sustine ca daca un corp exercita asupra unui alt corp o anumita forta numita „actiune”, celalalt corp va exercita asupra primului o forta egala, dar de sens contrar numita „reactiune”. Asadar, orice actiune are un efect al carei cauze este.
Coincidentele, destinul sau liberul arbitru pot fi vazute drept o scuza a oamenilor pentru anumite tipare de comportament ale caror explicatii i-ar putea nemultumi. Filosoful Friedrich Nietzsche sustinea ca valorile umanitare s-au nascut din nevoia omului de a-si confirma superioritatea, acestea facandu-l sa para mai frumos din punct de vedere moral. Este deci explicabil ca oamenii sa isi gaseasca scuze atunci cand propriile decizii si alegeri ii nemultumesc. Nu ar putea cauta adevaratele explicatii pentru ca ele i-ar face sa para slabi, lucru de care nu au nevoie. Tot Nietzsche considera ca „cea mai intima esenta a existentei este vointa de putere”. Puterea nu era vazuta ca o forta, ci ca un scop. Se eliminau astfel toate valorile morale umane, lasand doar un supra-om care nu crede in Dumnezeu, religie, filosofie, nici macar in oameni, ei fiind doar o veriga in lantul evolutiv, puntea dintre maimute si supra-oameni. De altfel, fizicianul Stephen Hawking sustinea ca „exista o diferenta fundamentala intre religie, care se bazeaza pe autoritate, si stiinta, care se bazeaza pe observatie si ratiune: stiinta va castiga pentru ca functioneaza”. Aceasta tendinta se observa din plin si astazi, cand valorile morale sunt atribuite oamenilor „slabi” care par demodati, venind din trecut, iar cei „puternici” sunt pe deplin stapani pe capacitatile lor si – implicit – liberi sa faca ce vor.
Asadar, timpul, spatiul, libertatea si puterea sunt relative. Cu toate acestea, sunt considerate constante si continuue. Timpul nu se poate opri sau derula, spatiul nu se poate distruge ci doar remodela, libertatea este disponibila atat timp cat nu ingradeste alte libertati iar puterea nu este a celor care o pretind, ci a celor care stiu sa o obtina si utilizeze. Religia, cea care pretinde autoritate, este din ce in ce mai des ignorata, in vreme ce oamenii des mediatizati obtin autoritatea prin sprijinul si urmarirea de care se bucura din partea maselor. Istoria confirma cu diverse exemple ale unor oameni care plecati dintre mase, au ajuns la conducerea lor pe spatii vaste chiar daca nu imbratisau religia sau alte forme de autoritate. Sa fie timpul intr-adevar relativ? Si daca da, de ce nu exista calatori prin timp sau mecanisme de control? Sa fie Universul chiar atat de infinit? Sau este doar o iluzie menita sa aline singuratatea oamenilor? Sa fie oamenii absolut liberi? Sau sunt cu totii constransi sa se considere liberi pentru a nu deveni proprii lor prizonieri? Si cine detine, cu adevarat, puterea? Cine alege in locul oamenilor atunci cand oamenii decid sa nu aleaga? Probabil ca oamenii au inca multe de invatat si descoperit. Si poate, candva, distantele vor parea prea mici pentru progresele stiintei. Dar este stiinta de incredere? Sau oamenii stiu atat de multe pe cat le este permis sa stie? Care este adevarata constanta a acestui Univers?

marți, 15 mai 2012

Stiinta Ignorantei

Se spune ca omul, cat traieste, invata. Iar in timpurile moderne, educatia si informatia sunt accesibile oricarei persoane intr-un volum imens, de-a dreptul covarsitor. Si intr-adevar, inca de la inceputurile sale, omul a invatat totul despre mediul inconjurator si ulterior despre sine. Dar nu toate informatiile au fost sau sunt demne de a fi luate in considerare, pentru ca pe masura ce se descopera lucruri noi, perceptia despre cele deja cunoscute se schimba tot mai mult.
Biblia sustine ca Dumnezeu a creat omul „dupa chipul si asemanarea Sa”. Oamenii de stiinta au dezvoltat teoria precum careia omul a aparut in urma evolutiei maimutelor hominide. Exista chiar si oameni care sustin ca oamenii au aparut in urma interventiei extraterestre asupra vietii de pe Pamant. Dar oamenii se asteapta ca viata de pe alte planete, daca exista, sa fie asemanatoare celei de pe Pamant. Asta presupune existenta apei si a unei atmosfere respirabile. Desi s-a dovedit chiar si aici, pe Pamant, ca apa si aerul nu sunt conditii absolut necesare vietii, existand organisme anaerobe si chiar bacterii care traiesc fara apa. Totusi, oamenii cauta viata inteligenta in spatiu cu ajutorul undelor radio, desi nu se poate sti cu exactitate daca undele radio ar putea fi folosite de alte entitati sau daca ar fi detectabile de pe Pamant. Si cauta si alte planete asemanatoare Pamantului, care ar putea adaposti viata, desi nu au descoperit inca o modalitate de a calatori pe imensele distante dintre corpurile cosmice.
Cautarile oamenilor se desfasoara si pe planeta, in apa, aer sau sol. Dar sunt departe de a lua sfarsit. Exista cate o stiinta pentru fiecare domeniu de cercetare, pentru fiecare disciplina de studiu, pentru fiecare problema sau chiar arta. Oamenii studiaza apa, aerul, pamantul, vietatile, fosilele, fenomenele, cauzele, efectele si consecintele... Multe dintre obiectele de studiu raman inca enigme, precum toate creatiile care infatiseaza sau sunt atribuite unor presupuse fiinte extraterestre (monumentul Stonehenge, desenele Nazca, desenele din Val Camonica, hieroglifele egiptene care infatiseaza becuri si aeronave, fenomenul Tunguska, incidentul Roswell etc), desi multe dintre dovezi sunt incidentale sau controversate, de asemenea alte fenomene inexplicabile stiintei – Triunghiul Bermudelor, disparitia Atlantidei, previziunile lui Nostradamus, disparitia regimentului Norfolk, harta lui Piri Reis etc.
Insa nu numai misterele sunt controversate, ci majoritatea teoriilor si ideilor oamenilor. Fiecare om este diferit, asa ca fiecare gandeste in felul lui. Exista diverse stiinte asa cum exista si diverse religii. Se admit sau se resping reciproc asa cum admit sau resping existenta divinitatii sau a raului absolut. Si cu cat se stie mai mult, cu atat se poate modifica fiecare mai mult. Divinitatea poate fi renegata in vreme ce stiinta poate confirma incidental dovezi religioase. Cu toate acestea, oamenii admit ca nu stiu totul si ca doar divinitatea sau o alta entitate superioara poate sti totul.
Asadar, oamenii nu sunt siguri daca exista divinitatea, extraterestrii sau paranormalul. Cu toate acestea, considera ca ar trebui sa fie lucruri similare cu ceea ce este cunoscut deja. Dar au oare garantia ca ceea ce este cunoscut deja este universal valabil? Si daca da, cine le-a oferit aceasta garantie? Oare stiu oamenii cu siguranta ceva mai mult decat simplul fapt ca exista? Vanitatea este unul dintre cele 7 pacate capitale ale religiei crestine, dar totodata si cel mai des savarsit. Se spune ca ignoranta este fericire...

duminică, 13 mai 2012

Sufletul din Masinarie

Oamenii se impart intre religie si stiinta. Din punct de vedere religios, oamenii au aparut in urma interventiei divine ca parte componenta a unui sistem complex construit de catre divinitate. Din punct de vedere stiintific, oamenii au aparut in urma evolutiei aceluiasi sistem complex, dar nu construit de catre divinitate. Iar in vreme ce stiinta nu poate explica aparitia acestui sistem complex, religia nu poate explica dimensiunile vaste, poate chiar infinite ale sistemului.
Naturalistul Charles Robert Darwin stabilea in lucrarea sa „Originea Speciilor” ca toate fiintele vii au evoluat in timp din stramosi comuni ca urmare a selectiei naturale, selectie care presupune ca cea mai adaptata fiinta supravietuieste. Aceasta teorie infirma ideea religiei care spune ca divinitatea a creat oamenii si tot ce ii inconjoara.
Filosoful Jean Paul Sartre sustinea ca „oamenii sunt condamnati sa fie liberi”, ceea ce presupune absenta unui creator divin. Pentru aceasta afirmatie, oferea un exemplu simplu: cutitul de taiat hartie. Cineva ar putea presupune ca divinitatea creatoare a avut un plan pentru el – esenta. Astfel, el spunea ca oamenii nu au o esenta sau un scop inaintea existentei lor pentru ca nu exista un creator. Cu alte cuvinte, „existenta preceda esenta”, asa ca oamenii sunt singurii responsabili pentru propriile decizii, actiuni si comportamente.
Religia sustine ca divinitatea sau Creatorul a creat oamenii si tot ce ii inconjoara, avand un scop precis pentru fiecare in parte, iar omul este dator sa urmeze calea impusa, altfel risca sa fie pedepsit in diverse moduri. Unele curente infirma repetitia existentei, reincarnarea, in vreme ce altele o promoveaza la statutul de rasplata sau pedeapsa pentru viata anterioara.
Alegerile pe care oamenii le fac se impart intre bine si rau, iar fiecare actiune a oamenilor este o alegere. Chiar si cand ei decid sa nu faca nici o alegere, nu fac altceva decat o alegere. De aceea, oamenii sunt considerati liberi in orice clipa, pentru ca indiferent de rezultatul cunoscut sau necunoscut al unei alegeri, vor face acea alegere. Oamenii consimt sa faca alegerea chiar si atunci cand ea le este impusa, desi au intotdeauna posibilitatea refuzului. Si intotdeauna vor exista cel putin doua alegeri dintre care una va parea buna sau corecta, iar cealalta va parea gresita sau rau-intentionata. Asadar, actiunile oamenilor nu pot fi puse pe seama constrangerii, destinului sau vointei unui Creator, ci intotdeauna pe seama discernamantului si deciziilor oamenilor.
Discernamantul este capacitatea oamenilor de a face distinctia intre bine si rau, unde „bine” este termenul pentru ceva general acceptat, iar „rau” este termenul pentru ceva general respins. Insa binele si raul nu sunt intotdeauna in conflict. Nu sunt la indemana oricui este pus sa aleaga, fiind necunoscut rezultatul unei decizii. Nu sunt mereu acceptate pentru ca ce semnifica binele cuiva poate semnifica raul pentru alte persoane, idei sau situatii. Se presupune ca binele si raul sunt in antiteza permanenta, atat in religie, cat si in stiinta. Ceva ce este bun ajuta, iar ceva ce este rau dauneaza. Dar nici acestea nu sunt tot timpul valabile. Uneori raul poate fi doar un potentiator sau indicator al binelui, o simpla masura sau grad de comparatie. Pentru ca fara cunoasterea a ceea ce este rau si daunator nu s-ar putea aprecia ce este bine si in ce masura ajuta.
Oamenii au alegerea intre bine si rau tot timpul la dispozitie. De exemplu, un om care conduce o masina pe autostrada poate observa un autostopist la marginea drumului. In acel moment are alegerea sa il ignore sau sa il ajute. Dar totodata poate alege sa il loveasca in plin pentru un motiv cunoscut doar lui. Se poate spune ca are discernamant si daca il ajuta, si daca il ignora. Dar este bine sa il ignore? Este rau sa il ajute? Iar daca raspunsurile sunt „nu” si „nu”, iar soferul il ajuta pe autostopist, se poate spune ca destinul a impus alegerea? Sau divinitatea? Sau Creatorul? Depinde. De ce? Pentru ca daca intre sofer si autostopist se creeaza o legatura stransa, peste un timp vor sustine ca nu a depins de ei alegerea si ca a fost o circumstanta creata de destin sau divinitate. Dar daca nu se vor intelege, se vor invinui reciproc si vor alege sa se ignore ulterior, fara a mentiona alte parti terte.
Daca oamenii sunt parte a sistemului care ii inconjoara este usor de demonstrat. Ei sunt si actiunile lor afecteaza sistemul. Daca divinitatea este cea care a creat atat oamenii, cat si sistemul, este greu de demonstrat si ramane alegerea fiecarui individ daca sa creada sau nu. Cert este insa ca oamenii nu sunt masinarii. Nu pot actiona conform regulilor de fiecare data, indiferent de natura acestora. Iar discernamantul lor poate fi pus la indoiala in urma fiecarei alegeri pe care o fac.
Alegerile oamenilor pot fi criticate sau judecate de catre autoritati instituite de ei sau chiar de ei si cei asemeni lor, lipsiti de autoritate. Dar de multe ori uita atat ei, cat si autoritatile, ca in spatele acelor alegeri se ascund oameni, asemeni lor. Si nu stie nimeni cum ar fi actionat si ce ar fi decis ei in acea conjunctura, dar simt ca au dreptul, conferit sau nu de autoritate, sa analizeze si judece alegerile celorlalti. Unii fac asta din invidie, ura, prejudecati sau pentru ca pur si simplu nu au altceva de facut.
Filosoful René Descartes sustinea simplul scepticism este dovada existentei, in sensul ca daca cineva sau ceva se indoieste de faptul ca exista, insasi acea indoiala este dovada existentei acelei entitati – „cogito ergo sum” („gandesc, deci exist”). Intrebarea era atunci in ce forma exista el? Isi putea percepe trupul cu ajutorul simturilor, dar simturile nu sunt intotdeauna de incredere. Asa ca pentru Descartes singura certitudine a fost ca era o entitate care gandea. Gandirea fiind activitatea lui, avea o esenta, iar puterea lui trebuia sa vina din acea esenta. Gandul era un eveniment care i se intampla in asa fel incat era imediat constient de el. Atunci a concluzionat ca gandul este fiecare activitate a unei persoane care devine imediat constienta. 
Folosind exemplul unei bucati de ceara, a demonstrat ca poate percepe culoarea, forma si textura ei cu ajutorul simturilor. Dar dupa ce bucata de ceara trecea printr-o flacara, toate aceste date se schimbau, insa mintea lui ii spunea ca este aceeasi bucata de ceara. Astfel, a concluzionat ca perceptia in sine nu poate fi un mecanism de judecata, ci doar ajutata de deductie. Insa pe baza perceptiei si deductiei, oamenii nu pot acumula cunostinte daca nu au si ratiune.
In lucrarile sale, Descartes sustinea, de asemenea, ca oamenii sunt compusi din trup si minte. Trupul era pentru el o masinarie, avand proprietati materiale. Insa mintea era imateriala si nu functiona dupa legile naturii. Mintea si trupul interactionau, in viziunea lui, prin intermediul epifizei sau glandei pineale. Aceasta forma de dualism ar demonstra ca mintea controleaza trupul, dar ca si trupul poate influenta mintea, desi in alte conditii mintea ar fi rationala.
Filosoful Gilbert Ryle sustinea ca fiecare om, cu exceptia copiiilor si celor cu probleme psihice, are atat o minte, cat si un trup, dar mintea poate functiona si exista si dupa moartea trupului. Insa mintea nu exista in spatiu si, asa cum spunea Descartes, nu functioneaza dupa legile naturii. Mecanismele de functionare ale mintii nu pot fi marturisite de catre alti observatori, avand o natura secreta. Astfel, in viziunea lui Ryle, omul traieste in doua povesti separate: cea publica, a trupului, care poate fi cunoscuta de catre ceilalti si cea secreta, a mintii, care nu poate fi cunoscuta de catre ceilalti, cel putin nu fara acordul persoanei respective.
Mintea s-a dezvoltat in interiorul trupului. Prin evolutie, mintea umana s-a constituit pe scheletul ancestral al creierului primitiv care a evoluat odata cu omul. Insa pe masura ce s-a dezvoltat, nu a putut elimina anumite structuri primitive ale creierului precum ura, violenta, furia si alte astfel de instincte impulsive care predispun omul la un comportament imprevizibil si irational. Parte din acest comportament se manifesta brusc si evident, insa restul se manifesta tacit si inconstient, prin procese care par banale, cum ar fi perceptia, dar si clasificarea.
Revenind la exemplul soferului si autostopistului, soferul poate simti brusc impulsul de a-l rani pe autostopist datorita furiei sau violentei latente. Dar in acelasi timp, il poate ignora pentru ca fiind obisnuit sa parcurga distante mari, este posibil sa fi intalnit alti autostopisti care i-au generat o impresie proasta, determinandu-l sa urasca astfel toate persoanele care fac autostopul. La randul lui, autostopistul este obisnuit sa fie ignorat de mult dintre soferi si chiar daca unii dintre ei il ignora pentru a-si stapani anumite impulsuri, el poate considera ca ei nu doresc sa il ajute, determinandu-l sa urasca astfel toate persoanele care conduc un vehicul in directia in care se indreapta si el, dar trec pe langa el fara sa opreasca.
Asadar, discernamantul nu conduce doar la alegeri, ci si la perceptii, deductii si ratiuni care nu sunt intotdeauna valide sau utile. Am putea fi singurii care animeaza acest sistem complex, construit – de catre un Creator sau nu – in jurul nostru, sau am putea fi doar alte parti componente pe undeva prin acest sistem in care nimeni nu stie mai mult decat ca exista. Suntem oare suflete in masinarii? Sau suflete intr-o mare masinarie ale carei parti componente ne constituim? Si daca suntem, de ce nu putem functiona rational, desi avem toate mecanismele sau indicatiile necesare?

marți, 8 mai 2012

Inutil

Se spune ca... dar cine asculta? Sa spui ca... dar cine intelege? Se vede ca... dar cine priveste? Sa vezi ca... dar cine vede? Se simte ca... dar cine simte? Sa simti ca... dar cine crede?
Degeaba auzi, daca nu asculti. Degeaba asculti, daca nu intelegi. Degeaba privesti, daca nu vezi. Degeaba vezi, daca nu simti. Degeaba simti, daca nu impartasesti. Degeaba impartasesti, daca nu exista. Degeaba existi, daca nu traiesti. Degeaba traiesti, daca nu iubesti. Degeaba iubesti, daca nu arati. Degeaba arati daca nu spui. Degeaba spui, daca nu auzi. Degeaba...

Oboseala

Ma invart printre secrete, printre minciuni si masti. Le pictez, le fotografiez si le povestesc. Dar ma manjesc cu ele. Si imi patrund adanc prin piele... prin carne... prin oase... se instaleaza in suflet ca niste carii si mananca tot ce pot. Incerc sa refac noaptea ce mananca ele ziua, dar nu pot tine pasul. Eu sunt unul, iar ele sunt atat de multe. Sunt coplesit si obosit.
M-am saturat de secrete din umbra dezvaluite in lumina reflectoarelor. M-am saturat de minciuni perfecte destramate in putinele clipe de betie sincera. M-am saturat de masti colorate sparte in goana catre interese. M-am saturat de povesti furate transformate in glume proaste. M-am saturat de lanturi inevitabile de evenimente previzibile. M-am saturat de nepasatorul Timp care ar trebui sa le rezolve pe toate. M-am saturat de vorbe goale care umplu urechile naive si dornice. M-am saturat de nepasarea presarata printre plangeri si reprosuri. M-am saturat de prostia incoronata stapana peste lume. M-am saturat de perfectiunea intruchipata cu defecte ascunse. Sunt scarbit.
Am nevoie sa cred in ceva. Am nevoie sa fiu eu. Am nevoie de o noua poveste. Ceva care sa ma scoata din locul meu. Care sa puna punct monotoniei si plictiselii. Sa aduca ploaia peste amintirile prafuite si inima uscata, insetata. Sa spele tot ce am facut si tot ce sunt, tot ce imi amintesc si tot ce regret. Si sa ma arunce, sa plec si sa alerg cat mai departe, eliberat de oboseala. Sa visez si sa creez. Sunt vinovat.

Orizont

Draga mea, astazi vreau sa te anunt ca esti libera. Libera de orice constrangere, de orice remuscare, de orice regret. Nu stiu daca ai avut prea multe pana acum, in fond tu erai deja destul de fericita si fara vestea pe care trebuie sa ti-o dau. Si este ciudat cum, desi stiu ca nu iti pasa acum, iti scriu aceste randuri cu zambetul pe buze, multumit, ba chiar bucuros!
Am petrecut multe nopti impreuna si de multe ori rasaritul ne aducea vise pe care sa le impartasim. Am trait ca un suflet in doua trupuri si ne-am planuit viata in cele mai mici detalii. Am visat impreuna si ne-am promis sa ne implinim orice vis. Am alergat in bratele tale si acolo a fost caminul meu. Ne-am dorit sa numim un loc „casa noastra” si asteptam cu nerabdare fiecare clipa petrecuta impreuna. Am zburat, am zburat mult prea sus pana cand Soarele, invidios, ne-a topit aripile si am cazut.
Dar tu, draga, ti-ai gasit repede salvarea. Te-ai agatat de primul norisor aparut in cale, dar nu te-a sustinut prea mult, cadeai prea repede. Si atunci te-ai indreptat catre urmatorul, pe care l-ai transformat in tot ce nu eram eu. De atunci nu ti-a mai pasat de mine, m-ai lasat sa ma prabusesc in timp ce tu te inaltai din nou catre Soare, fericita cu noile tale aripi, noile tale vise, noile tale planuri... eu am ramas pe undeva, pe acolo, o pagina prafuita din trecutul tau pe care o mai citeai, din cand in cand, pentru a-ti aminti probabil pe unde ai fost, ca sa te bucuri de unde ai ajuns.
Nu iti port pica, stai linistita. Chiar daca m-ai facut sa nu mai cred in povesti, sa nu mai cred in paginile lor pline de minciuni, am invatat ca atunci cand iubesti Soarele risti sa te incalzesti atat de tare, incat sa te arzi. Si chiar daca m-ai facut sa nu mai cred nici in oameni, sa nu mai cred in vorbele lor pline de iluzii, am invatat ca atunci cand iubesti oamenii risti sa te atasezi atat de mult de ei incat sa ramai legat de amintirea lor in timp ce ei scriu amintiri noi pe langa tine, ocolindu-te si ignorandu-te.
Tu nu crezi in iubire si nu esti capabila sa iubesti, pentru tine doar tu contezi. Si ma bucur ca este asa, macar nu ma pot invinovati pe mine ca nu am stiut ce sa iti ofer. Imi pare rau ca te-am incurcat, ca ti-am rapit din timpul tau pretios, dar ma bucur ca s-a terminat. Ca nu mai sunt un obstacol in viata ta. Ca acum te poti bucura in liniste de clipele fericite pe care le traiesti.
Poate ca povestea noastra se terminase de mult, poate ca m-am amagit singur ca a existat, poate ca visele si promisiunile noastre nu aveau nici un sens pentru tine, ci doar pentru mine. Dar nu mai conteaza. Am o veste pentru tine!
Ai devenit orizontul orasului pe care voiam sa il numim „acasa”. Si de cate ori voi privi spre el, nu conteaza ca inima mea va sari peste o bataie. Ma voi gandi ca esti fericita si voi fi si eu fericit. Sa fii iubita!

luni, 7 mai 2012

Mormantul

Te afli intr-o lume uitata de Dumnezeu. O jungla in care cel mai puternic ia tot, dar poate fi doborat in clipa urmatoare. Un iad in care pacatosii prospera, corupand sau profitand de sufletele curate. Un camp de batalie pe care lupta nu se mai da intre bine si rau, ci intre rau si mai rau, pana cand totul se umple de sangele negru si inveninat al celor ce lupta cu inversunare. O scena pe care actorii principali joaca in spatele cortinei, cu lumina stinsa, manuind papusile in fata unui public naiv, avid de scandal, nuditate si violenta. Nimeni nu este perfect, dar fiecare este superior.
Asemenea unui spion infiltrat printre inamici, te amesteci printre umbre si diavoli, incercand sa eviti capcanele lor, cautand inca un strop de lumina, un strop de bunatate. Dar lumina a plecat de mult din aceasta lume umbrita de toate relele. Si-a ales un alt drum, un drum pe care nimeni nu il cunoaste, dar toti il cauta. Si la fiecare raspantie se odihneste cate un suflet istovit de greutatea crucii pe care o poarta dupa el, o cruce mult prea mare pentru a-i permite un strop de libertate. Cauta ajutor, cauta un sprijin de care sa se tina, dar totul le aluneca printre degete precum nisipul.
Privindu-i, ai vrea sa ii ajuti, dar nu stii ce e iluzie si ce e adevar. Nu mai poti distinge intre diavolii care se ascund in inocenta sau nevoie, asteptand sa te seduca si oamenii umili, ca tine, care au nevoie de ajutor. Ceilalti te invata sa omori, sa calci totul in picioare, sa fii ca ei. Dar tu mai degraba ai sfarsi in ghearele lor, luptandu-te cu ei, decat inlantuit, ca sclavul lor. Si ai optiunea sa te alaturi circului lor sau sa dormi cu teama ca vei ajunge in spectalolele lor, ca parte din menajeria lor odioasa.
Te acoperi in sange si mizerie, dar nici un camuflaj nu e prea bun pentru ochii priceputi care stau la panda in intuneric. Te ascunzi pandind, dar gheare reci si respiratii putrezite iti sfasie ceafa si iti aburesc privirea. Incerci sa te speli, dar apa fierbe clocotind cu otrava. Si gustul ei dulce te ademeneste sa o bei, dar stii ca trebuie sa ramai lucid. Nu iti poti pierde controlul pentru ca ar insemna sa te arunci singur in bratele disperarii. Ai vrea sa ceri ajutor, dar ignoranta iti este cea mai buna prietena, iar tacerea iti este cel mai bun aliat. Insa linistea nu exista, caci chiar si cel mai mut zgomot naste dorinte oarbe si pasiuni surde, care nu tin cont de nimeni si nimic, ci doar te indeamna catre marginea prapastiei. Si cine stie daca te poti opri si poti sta pe marginea pamantului, privind golul si stapanindu-ti sinea...
Te invarti in cercuri fara scapare, observand si asteptand ceva ce nu se mai intampla, primind mereu aceleasi iluzii amare precum un medicament scarbos, dar necesar. Ceea ce nu te omoara nu te face mai puternic, ci doar mai ciudat. Si chiar daca  tu supravietuiesti cat poti, lumea asta iti va rezista si va ramane in urma ta. Ea este viitorul, tu nu te vei schimba niciodata. Si cand vei muri, nu in rai vei ajunge, ci in pamant. Aici nu este nimeni inocent, pentru ca nimeni nu poate uita si nu poate ierta. Aceasta lume va fi mormantul tau.

duminică, 6 mai 2012

Zile

Ma trezesc confuz intr-o camera. Parca nu stiu cum am ajuns acolo, dar cu toate astea o recunosc ca dintr-o mie. Patul, dulapul, ceasul, toate sunt exact asa cum le stiam. E dimineata, destul de devreme. Cateva raze rosiatice ale soarelui de-abia rasarit patrund prin fereastra. Vantul danseaza cu ramurile inverzite ale arborilor, iar pasarile concerteaza intr-o veselie zgomotoasa.
Ma ridic cu greu, caci perna calda ma imbratiseaza si parca se agata de mine sa nu o parasesc. Ma spal in fuga, incercand sa alung somnul care imi ingreuneaza pleoapele. Nu reusesc. Mananc rapid, ca si cum nu am timp de pierdut. Nici eu nu stiu unde ma grabesc, dar simt ca nu trebuie sa pierd timpul. Ies pe usa si ma opresc putin, orbit de lumina puternica de afara. Ma indrept grabit catre statia de autobuz.
In statie, multe persoane asteapta tacticos, asezate pe categorii: batranii pe banci si pe langa ele, adultii in fata lor, iar tinerii si copiii la margine, mai galagiosi. Cineva sustine ca se asteapta de 20 minute si autobuzul nu mai soseste. Imi spun in gand ca nici nu va sosi si plec mai departe pe jos, cu pasi mari si repezi. Ignor culoarea rosie a semaforului si traversez alergand printre masini, claxoane si urarile soferilor grabiti care asteapta in cozi interminabile la semafoare.
Cateva strazi si minute mai tarziu, ajung la destinatie. Aceeasi ca in fiecare zi. Ma intampina aceiasi oameni pe care ii vad mereu, cu aceleasi fete plictisite si somnoroase ca de obicei. Incerc sa ii pun in miscare, sa ii fac sa zambeasca, dar ma lovesc de aceeasi indiferenta cu care sunt atat de obisnuit. Asa ca imi vad in continuare de treaba mea. Vor urma alte cateva ore plictisitoare dupa care voi putea pleca.
Dupa-amiaza. Soarele orbitor incalzeste totul intr-atat incat chiar si la umbra se simte caldura reflectata de pereti sau masini. Aceeasi aglomeratie, aceiasi oameni grabiti. Printre ei, imi croiesc cu greu drum mai departe. Unii ma ignora, altii nu stiu in care parte sa ma ocoleasca, unii ma privesc, altii sunt preocupati cu gandurile lor si trebuie sa ii ocolesc etc...
Intr-un moment de repulsie fata de toate aceste lucruri, schimb ruta. Incercand sa ies din rutina, aleg sa merg pe strazi necunoscute, printre cladiri vechi si parasite, printre peisaje desprinse dintr-o lume stranie. In astfel de locuri soarele nu patrunde prea mult, iar racoarea din aer poarta un iz ranced de mucegai si moarte. Dar nu ma sperie si nici nu ma opresc, stiu sigur ca undeva trebuie sa fie o iesire. Iar dupa cateva cotituri si ezitari neincrezatoare, descopar un gang luminat in capatul caruia nu se vede altceva decat lumina alba, orbitoare. Ma opresc sa il admir, ca si cum l-as fotografia cu ochii mintii, apoi pornesc lent catre el.
La capatul gangului, nu mai este totul alb si orbitor, ci mai degraba verde, albastru si galben. O pajiste intinsa, presarata cu cativa arbori rarefiati ridicandu-se semeti catre cerul albastru, totul scaldat in razele vesele ale soarelui. Ma intind pe iarba racoroasa si privesc curios norii de pe cer. Jocul lor mut este de-a dreptul captivant. Unii defileaza, altii se contopesc, unii isi schimba forma, altii se topesc. Se plimba pe langa soare sau prin fata lui, sfidandu-i autoritatea si grandetea.
In tot acest timp... ma gandesc la oameni. Parca seamana cu norii aceia si totusi, nu reamintesc cu nimic de ei. Oamenii sunt mult mai vioi, mai activi si mai razvratiti. Nu se lasa mereu purtati de vant sau dizolvati de caldura, ci se impotrivesc. Nu se contopesc cu altii asemeni lor daca nu simt ca pot obtine ceva din acea unire si isi schimba forma atat de des, incat nu stii niciodata cine sunt cu adevarat. Iar in defilarea lor, pot cadea de nenumarate ori, se vor ridica si o vor lua de la capat. Si nu se vor opri nici in fata furtunii, nici in fata soarelui. Chiar daca ploua sau e frumos, lor nu le pasa. Si chiar daca e primavara sau toamna, pentru ei totul este la fel, lipsit de noima sau farmec.
Nu va ingrijorati, oamenii sunt tot oameni. Oricat de mult ar incerca sa para ceea ce nu sunt, in fond, raman aceiasi. Si in spatele oricarui zid pe care l-ar ridica, se ascunde mereu aceeasi vulnerabilitate caracteristica lor. Si orice masca ar purta, in spatele ei se ascunde acelasi chip obosit si inspaimantat de toate cele ale lumii acesteia.
Iar acestea sunt zile din viata lor, zile obisnuite in care cu totii ne vedem de viata noastra, zile in care cu totii suntem oameni, oricat de diferiti am incerca sa parem. Si ne trezim din nou, confuzi, in aceeasi camera...

vineri, 4 mai 2012

Daca Pleci

Am crezut ca va fi diferit. Ca nu esti ca toti ceilalti. Si s-a confirmat, oarecum, nu? Ironic, insa, nu a iesit deloc asa cum ar fi trebuit. Dar asa este viata, ironica. Vei rade, probabil, dar stiam. Poate inca de dinainte sa te cunosc sau sa ma gandesc macar ca te-as putea cunoaste. Si ce daca tu nu stii nimic despre mine? Ai tot timpul sa afli. Asa cum am avut si eu sa aflu despre tine.
Hai sa zicem ca e un vis. Ca tu nu ai plecat. Cel putin, nu de tot... si sa zicem ca ai putea da timpul inapoi cu o zi inainte de a ma fi cunoscut. Te-ai mai intoarce? Ai mai vrea sa ma cunosti? Si daca da, ai ramane? Eu visez ca nu ai plecat. Ca esti inca aici. Ca ma tragi de mana si imi spui ca totul este bine si doar imi fac griji degeaba, asa cum fac eu mereu. Si cine stie... poate intr-o alta zi, o alta viata, o alta lume... totul este atat de diferit, dar totul este la fel.
Daca pleci, te rog sa nu te mai intorci. Nu am nevoie de mila sau resentimente. Si daca pleci, sa nu imi lasi nimic. De amintiri nu am nevoie. Pastreaza-le tu pe toate, sper sa te bucuri de ele. Ia si toate cuvintele tale inapoi. Minciuni am auzit destule, iar povesti am si eu, dar nu mai cred in ele. Asa ca poti rupe toate paginile, le vei scrie din nou asa cum iti doresti. Eu voiam doar sa imi vorbesti sincer si deschis, dar intr-o lume a mastilor, se pare ca nu poti deschide o usa fara a inchide alta. Ai putea lua cu tine si toate zilele. Mie nu imi mai trebuie, poate tu vei sti sa le folosesti mai bine. Eu am cam uitat. Dar sper sa ai parte de ce ti-ai dorit. Sper ca soarele iti zambeste, iar vantul te mangaie. Si sa nu uiti, ca mine, sa te bucuri de tot ce este frumos in viata. Sa ai grija sa nu repeti greselile, ci sa inveti din ele.
Si daca pleci, imi voi vinde sufletul sa te visez cu ochii deschisi...

Fantezie

Vara pare un anotimp lenes si monoton care indeamna la explorare, la calatorii si diverse activitati relaxante. Dar vara si poezia dau nastere unor senzatii covarsitoare. Ploile calde, furtunile trecatoare, florile parfumate, albastrul intens al cerului, noptile cu cer senin, norii colorati sau albi si vantul domol poarta in sinea lor versuri nedeslusite. Iar cine se opreste sa asculte aceste poezii va fi vrajit de toate aceste lucruri, dar cel mai mult de ce poate lua fiinta din ele. Caci din vara si poezie ia nastere o fantezie.
Ochii ei negri si stralucitori ca cerul instelat te pot privi ore in sir in timp ce tu te pierzi in lumea lor. Si cu siguranta nu ii vei uita. Privirea ei ca o ploaie calda te va scalda si te va umple de caldura. Te va invalui intr-un parfum misterios de trandafiri si alte esente pe care vei vrea sa il pastrezi cat mai mult timp. Parul ei rosu ca rasaritul te va mangaia in fiecare dimineata. Si vei dori sa te trezesti mereu langa el, in atingerile lui tandre. Zambetul ei ca o raza de soare iti va lumina ziua si te va face sa iti doresti ca ea sa fie fericita mereu pentru ca tu sa te poti bucura de el. Obrajii ei ca doua culmi ce ascund soarele cand vrea sa se odihneasca iti vor povesti cate sarutari au primit, iar tu vei vrea sa ii mangai.  Buzele ei ca doua petale de trandafir iti vor sopti cele mai dulci cuvinte si cele mai triste povesti. Si iti vei dori sa schimbi macar una dintre ele, oricat te-ar costa. Umerii ei ca doua stele albe te vor indemna sa ii dezvelesti si sa ii saruti patimas, pana cand vor fi si ei rosii ca parul ce ii invaluie.
O simpla atingere te-ar trimite intr-un vis din care nu ai mai vrea sa te trezesti. O lume de poveste in care ea ar fi personajul principal. Dar ea este precum o furtuna si nu multi pot tine pasul cu ea. Nu are rost sa incerci sa o stapanesti, caci frumusetea ei consta exact in libertatea de a se napusti asupra ta si a te lasa ametit, confuz, dar dorindu-ti mai mult. Si oricat de rece ar fi vantul, oricat de aspra ar fi ploaia, oricat de grei ar fi norii, oricat de tare ar tuna, dupa furtuna rasare intotdeauna curcubeul.

O Zi de Vara

Calatori prin lumea gandurilor suntem cu totii, in fiecare clipa. Si daca linistea este mai tulburatoare decat cea mai puternica tornada, cateodata totul este doar mult zgomot pentru nimic. Cineva are un plan, cineva are un regret, cineva are o amintire, cineva are un monolog si asa mai departe. Conditiile nu sunt mereu dintre cele mai bune, dar calatorii sunt obligati sa isi continue itinerariul.
Prin lumea sentimentelor insa nu este nimeni calator. Toti sunt prizonieri. Sa nu ai sentimente nu inseamna  nimic pentru tine, dar poate distruge persoanele care au sentimente pentru tine. Asa cum te poate distruge pe tine sa ai sentimente pentru o persoana care nu simte nimic pentru tine. Iar sentimentele nu pot fi controlate. Sunt ca un vulcan care erupe violent de fiecare data cand mica noastra lume se cutremura din cauza unei persoane.
Dar cine are echilibru? Cine are pace? Cine stie ce se intampla cand o tornada intalneste un vulcan? Cine poate stapani vulcanul si cine poate linisti tornada? Cine se poate ridica in mijlocul confruntarii dintre aceste forte?
Ma gandesc mereu ca am pierdut ceva. Dar nu stiu ce. Credeam ca te-am pierdut pe tine. Dar tu, draga, nu ai plecat nicaieri, esti aici. Simt mereu ca ceva lipseste. Dar nu stiu ce. Credeam ca imi lipseste iubirea. Dar cine are nevoie de un sentiment atat de desert si inselator? Erai ca o dulce zi de vara pentru mine... acum e mereu iarna. Imi spuneai ca sunt totul pentru tine. Acum sunt doar nimic...

miercuri, 2 mai 2012

Minciuna Perfecta

Un el si o ea se plimbau tacuti prin frig si ceata, pe malul unui lac, la marginea unei paduri. De pe lacul inghetat se mai auzeau din cand in cand tanguielile pasarilor care nu gaseau hrana si caldura. Dinspre padure se auzea fosnetul vantului printre crengile dezvelite de frunze, iar din cand in cand zapada se spulbera asemeni unui praf de diamant, stralucind in lumina difuza care abia trecea printre norii plumburii si grei. Dar ei nu auzeau decat sunetul pasilor lor pe pamantul inghetat, petecit pe ici si colo cu pete de zapada si gheata.
Ea il privea pierduta, ca si cum in jurul lui era un ecran imens pe care se derulau diverse imagini. Dar el tinea mereu privirea catre pamant, masurand parca pasii in asa fel incat sa nu piarda ritmul. Si cu fiecare pas, cu fiecare scrasnet al zapezii sub picioarele lor, cu fiecare urma lasata parea ca amandoi se departeaza si mai mult unul de altul, desi mergeau aproape lipiti. La un moment dat, tacerea fu intrerupta brusc:
- Iubitule, ce se intampla cu tine? De ce nu spui nimic?
- Nu se intampla nimic – raspunse el, grav. De fapt – continua, pe un ton mai ironic de data aceasta – nu s-au intamplat destule? Nu iti ajunge tot ce s-a spus intre noi? Ce explicatii mai vrei? Ce crezi ca as mai putea spune?
- As vrea doar sa imi explici, iubitule... atat. Sa imi spui si mie unde sunt toate sentimentele noastre. Unde este grija pe care promiteai sa mi-o porti? Unde a disparut zambetul tau cand ma vedeai, cand te imbratisam, cand te sarutam? Unde esti tu, cel pe care il iubeam?
- Dar – o intrerupse el – stii bine ca nu era nimic serios. Nu am vrut sa te fac sa suferi, nu credeam ca va fi atat de greu. De ce... de ce te-ai atasat atat de mult de mine? De ce nu ma poti lasa sa plec, acum cat inca nu e prea tarziu?
- Pentru ca... pentru ca te iubesc! De-aia!
- Dar eu nu te iubesc, fetito! Inceteaza cu visele acestea... Chiar nu intelegi ca intre noi nu mai poate fi nimic!?
- Inteleg... dar nu inteleg tot ce a fost pana acum... pentru tine am fost doar o distractie?
- Nu! NU, NU, NUU!!! Of... te urasc! De ce trebuie sa ma faci sa ma simt atat de prost!? Intelege ca iubesc pe altcineva, pe tine nu am cum sa te iubesc!
- Dar eu inteleg – il intrerupse de aceasta data ea. Inteleg ca iubesti pe altcineva. Inteleg ca nu ma poti iubi. Inteleg ca totul a fost o minciuna, ca ne-am prefacut, ca aveam nevoie de asta. Inteleg ca acum tu te bucuri de prezenta altcuiva in viata ta, dar cu mine cum ramane? Nu iti pasa ca eu sufar?
Insa el nu ii mai raspunse... cand privi catre locul in care se aflase pana atunci, el nu mai era. Alerga inapoi catre oras, fara sa se uite inapoi.
- STAI! striga ea, dar degeaba. De ce nu ma poti asculta? continua sa vorbeasca, de parca el inca ar mai fi fost acolo. Of, iubitule... daca ai sti tu cat te iubesc... dar ce iti pasa tie? din cosmar ai luat fiinta si in cosmar ne-am ratacit din nou, impreuna. Dar tu ai plecat si eu am ramas. M-ai calauzit precum o stea in bezna rece si inspaimantatoare pana ce m-ai aruncat din nou in ghearele ei. Erai un vis frumos printre tenebre pana ce m-ai lasat din nou sa ma imbratisez cu ele. Acum am ramas singura si goala sa dansez cu umbra mea intr-un tango posac in vreme ce tu faci parte din visul altcuiva. Iubirea noastra a fost minciuna perfecta pana cand adevarul a vrut sa iasa la iveala. Si ce adevar crud si amar! Cum se poate ca eu sa te iubesc, desi tot ce imi doream era o simpla distractie de moment? Credeam ca am redescoperit fericirea, dar fericirea mea nu erai tu, dragule... Sper... sper sa fii fericit cu ea.
Pe masura ce vorbea, tonul si ritmul ii scadeau incat rosti ultimele fraze mai mult soptind, ca si cum nu dorea sa fie auzita. Se aseza pe o buturuga veche si putrezita. Plangea si desi lacrimile o usturau, nu se stergea. Le lasa sa se prelinga pe buzele uscate si crapate de frig, iar de acolo sa isi croiasca singure drum oriunde doreau. Se simtea obosita si lipsita de viata, ca si cum uitase sa mai traiasca. Si se spune ca viata e frumoasa daca stii sa traiesti. Dar cand uiti sa traiesti, cine te mai invata?
Abonați-vă la: Postări (Atom)