luni, 7 septembrie 2015

E Suflet În Aparat

Răsare toamna pe cerul greu, încărcat cu nostalgie. Sunt prea mulţi nori peste pereţii din beton încins de soare şi sunt prea multe gratii din oţel şi sticlă care păstrează sufletele captive în închisoarea oraşului. Sufletele sunt condamnate să trăiasă amăgirile promisiunilor încălcate, atât de aproape şi încă atât de departe de ele şi de vara care le-a promis...
Dincolo de nori se întinde serenitatea pe care ochii închişi refuză să o vadă. Se închide şi soarele împreună cu raţiunea şi speranţa, lăsând lumea rece să fie încălzită de dorinţele arzătoare pentru desluşirea misterelor şi aflarea răspunsurilor oricăror întrebări. Peste ele rămâne doar albastrul cerului care să păstreze credinţa, dar şi el este atât de rece, încât se naşte întrebarea: de ce e atâta iarnă în vară?
Au dispărut poezia din suflet şi muzica din inimă, iar în ochi s-a stins scânteia imaginaţiei. Cu plumb se acoperă crăpăturile minţii ca stropii de gânduri să ia alte forme şi alte direcţii. Spaţiul începe să devină infinit pe măsură ce se umple cu oameni având abisuri drept suflete. Ei se ascund dincolo de nume şi de măşti în timp ce calcă în picioare memoriile străzilor pustii, altă dată pline de zâmbete şi paşi timizi, dar sinceri. Iar peste toate mai cade câte o picătură din esenţele preţioase ale timpului pierdut...
Paşi repezi se grăbesc peste caldarâmul din cioburi de sticlă, căutând pajiştile verzi pe care tălpile goale obişnuiau să le mângâie. Se aude o voce de departe şoptind picăturilor de ploaie să vină şi să spele amintirile păcatelor, valuri care pleacă şi se întorc la fiecare intersecţie de drumuri prin viaţă. E doar o altă zi, fără obstacole şi fără indicaţii, iar totul pare organizat ca într-un tabel. Aproape că nu rămâne nimic de spus, cu excepţia unei minciuni care să dezvăluie haosul din spatele acestei mari iluzii.
Totul pare o călătorie eşuată pe un vapor care se scufundă. Se caută vinovaţi, dar şi voluntari care să se arunce în valurile confuziei şi incertitudinii, luptându-se cu teama şi propriii lor demoni. Se caută leacul acestor boli grele, acea pilulă minune care ar schimba totul şi tot ce ar putea fi şi ar şterge toate amintirile, căci tot ce este de dorit este de a trece peste tot. Dar pentru nişte suflete pustii vremea pare totuşi destul de frumoasă...
Dacă această maşinărie nu se opreşte şi anotimpul nu se mai schimbă, te poţi pierde fără urmă în pustiul ei cu precizie de ceas. Însă din acest pustiu se poate ridica un erou care să întoarcă timpul. Răsare toamna peste cerul greu, dar încă senin. Iar dacă totul e gol ca noaptea şi dă senzaţia de singurătate, în goliciunea aceasta se află soluţia – o privire în adâncul sufletului va dezvălui iertarea. Şi chiar dacă poetul nu mai scrie la fel, chiar dacă scrie versuri fără sens, el cade şi se ridică. El încă scrie: e suflet în aparat...

8 comentarii:

  1. E bine daca inca mai exista licarirea aia, unii au nevoie de ea! Poate insasi poetul...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai din ce se desprinde acea licarire, daca nu insasi din flacara care arde in fiecare dintre noi?

      Ștergere
    2. De acord cu poetul! Ma bucur ca n-a pierdut-o!

      Ștergere
  2. Atâta haos se resimte în rândurile acestea, parcă totul se pierde, însă trebuie să deschidem ochii și să vedem dincolo de tot acest gri apăsător și de nori. Totul e rapid, învăluit într-un aer greu, parcă doar cuvintele unui poet pot face lucrurile mai frumoase. Faptul că ai alăturat oțelul și sticla (”gratii din oțel și sticlă”), îmi insuflă ideea de duritate și de fragilitate. Duritatea se simte și mai departe, prin ”condamnarea sufletelor captive”. În schimb fragilitatea alină duritatea cuvintelor, chiar și poetul pare fragil, însă el renaște și continuă să scrie.
    Îmi place că textul începe cu o imagine puternică, dură, care nu dă niciun indiciu asupra finalului care este plin de speranță. Chiar dacă nu mai există nimic, poetul încă mai are suflet și continuă să scrie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haosul si fragilitatea sunt specifice intrinsecului poetic, insa tot acolo se regaseste si speranta.

      Ștergere
    2. Ce poezii ar mai scrie un poet care nu este măcinat de griji și gânduri? Ce poet ar mai fi ăla dacă ar gândi limpede?
      Și nu degeaba se spune că speranța moare ultima...

      Ștergere
  3. Acelasi stil suav, linistitor si usor nostalgic pe care l-am lasat de cand nu am mai trecut pe aici...Am revenit si astept cu nerabdare sa te citesc mai departe!

    RăspundețiȘtergere